Cercetarea istoriei medicinei are trei trei izvoare principale, în ceea ce privește perioada preistorică:
-paleopatologia: (patologia veche) care studiază urme ale proceselor de vindecare și procese patologice conservate pe scheletele vechi, preistorice, studiate cu mijloace moderne de investigare. Principala sursă de informație privind această perioadă o constituie analiza oaselor fosile. Paleopatologia arată bolile de care a suferit omul primitiv dintre care cele mai multe exista și astăzi: s-au evidențiat leziuni de tip reumatismal, de tip osteomielitic, leziuni osoase tuberculoase, luetice, leziuni de tumori osoase (osteosarcoame), tuberculoză, sifilis, fracturi, dar și primele forme de intervenții chirurgicale cum ar fi trepanarea și amputarea.
-arheologia medico-istorică: cercetează obiecte ce au legatură cu igiena și practica medicală, instrumentarul medical, obiectele magice etc
-etnoiatria: studiază conceptele și practicile medicale ale unor populații aflate în prezent pe treptele inferioare ale dezvoltării sociale (triburi din Amazonia, Australia, Polinezia). Astfel, prin metodele specifice etnologiei, studiindu-se anumite grupuri și populații așa-zis "primitive", se pot deduce informații privind practicile medicale preistorice. De asemenea și prin studiul folclorului se poate face o cercetare înspre originile vieții.
În cadrul primelor culturi tribale, actul medical, care avea și valențe religioase, era practicat de către vraci și șamani, care în mod empiric (se consideră), foloseau plantele ca agent tămăduitor, multe din proprietățile acestora erau descoperite prin experiență.
Concepția medicala era una animistă, demoniacă, boala era vazută ca o parazitare a organismului de către un demon iar tratamentul bolii era realizat de către vindecatorii triburilor primitive, care reușeau eliminarea demonilor cauzatori de boală. În peștera “Les trois frères” este reprezentat primul medic, efectuând un dans ritual (paleolitic). Terapia era un amestec de elemente magico-religioase cu elemente de vindecare empirice. Strategiile de vindecare erau diferite în funcție de etiologie: incantații, înșelarea spiritului malefic etc. Nu exista etică si deontologie în practica medicală, vindecătorul e doar mediator, nu își asumă răspunderea actului vindecării (aceasta apare odată cu medicina hipocratică, medicina științifică. Partea magică era ajutata și de obiectele magice: amulete (fragmente de os, dinți de animal, pietre semiprețioase), figurine (antropomorfe, zoomorfe) purtate în scop profilactic, talismane (cu anumite semnificații), tatuaje, măști etc. Omul primitiv era mereu în căutarea hranei, dar o dată cu apariția surplusului de produse, apare și primul medic, un pas catre civilizarea societății.
Epoca sclavagistă, apariția marilor civilizații, a reprezentat o perioadă de statuare și mare dezvoltare a medicinei, aceasta ieșind de sub tutela exclusivă a religiei, devenind o îndeletnicire, apoi o știință, practicată în mod aproape exclusiv. Nefiind necesară o dezvoltare a subiectului, este de reamintit faptul că din această perioadă există celebrul Jurământ al lui Hipocrate, cel care, în Grecia Antică, a fondat ştiinţa medicinii și a fost primul care a început să propună leacuri în funcţie de boală. Pare evident şi banal, dar cum până atunci, omenirea vedea toate bolile la fel, ca expresii ale pedepsei zeilor şi toate bolile erau tratate la fel: cu rugăciuni sau sacrificii, schimbarea era majoră, el considera boala ca un dezechilibru dintre elementele clasice (umori). Hipocrate şi-a dat seama că fiecare boală are propriile ei cauze şi atunci a fost primul care încerca să identifice întâi boala (adică să ofere un diagnostic), iar apoi să caute un leac pentru acea boală anume. Pentru acestea, Hipocrate este numit "părintele medicinei".
O mare însemnătate pentru dezvoltarea medicinei o au două imperii: Imperiul Roman și Imperiul Chinez.
Romanii au inventat numeroase instrumente chirurgicale cum ar fi: forcepsul, scalpelul, speculum, acul chirurgical. Ei au fost pionierii chirurgiei cataractei. Dar, dincolo de aceste invenții impactul roman a fost asupra schemelor de sănătate publică. Chiar dacă descoperirile romane nu au fost în domeniul medicinei pure, igiena proastă a oamenilor a fost o sursă constantă de boală așa încât orice îmbunătățire în sănătatea publică ar fi avut o influenta majora asupra societății.
Romanii au învățat foarte multe de la grecii antici, însă au preluat doar ceea ce ar fi avut un impact direct asupra calității vieții oamenilor din imperiu. Ceea ce, cu adevărat a rămas de la romani este ideea de prevenție prin igienă, inclusiv a surselor de apă, și, poate cea mai importantă, legătura dintre sănătatea corpului și a minții, alături de importanța egală a celor două.
Medicina tradițională chineză (MTC) este o gamă largă de practici medicinale, unde se împărtășesc concepte comune, care au fost elaborate în China și se bazează pe o tradiție veche de peste 2.000 de ani, incluzând diferite forme de medicină naturistă, acupunctură, masaj (Tui Na), exercițiu (qigong) și terapie dietetică. Aceasta este utilizată în principal ca o abordare complementară a medicinei alternative.
Medicina tradițională chineză este utilizată pe scară largă în China și este, de asemenea, utilizată în alte părți ale lumii. Ea „susține că energia vitală a organismului (chi sau qi) circulă prin canale, numite meridiane, care au filiale legate de organele și funcțiile corpului.”
Medicina tradițională chineză este un sistem medical tradițional originar din China, practicat drept medicină alternativă în multe țări. Conține elemente bazate pe cosmologia taoistă, și consideră corpul omenesc mai mult în termeni funcționali și vitaliști decât în termeni anatomici. Sănătatea și boala ascultă, conform MTC, principiile yin și yang, și sunt atribuite echilibrului sau dezechilibrului unei curgeri de forță vitală, qi. Metodele de diagnostic sunt pur externe, incluzând examinarea pulsului în șase puncte, examinarea limbii pacientului și un interviu al pacientului; acordul asupra diagnosticului este scăzut între diferiți practicieni ai MTC. Descrierea de către MTC a funcțiilor și structurii corpului uman este fundamental diferită de cea din medicina modernă, deși unele proceduri și leacuri ale MTC par a promite rezultate cercetătorilor științifici.
Conceptele Medicinei tradiționale chineze sunt:
-Materia medica – o colecție de leacuri medicinale folosite. Ele includ multe plante, întregi sau în părți, cum ar fi ginseng și goji, de asemenea ingrediente mai exotice, cum ar fi cal de mare. Preparatele includ în general mai multe ingrediente, selectate după gust sau formă, sau prin relațiile cu organele atribuite lor de MTC. Cele mai multe preparate nu au fost evaluate riguros sau nu oferă nicio dovadă de eficacitate. Cercetările farmacognozice de potențiali ingredienți activi sunt în curs, deși aceste aplicații nu corespund mereu celor din MTC.
-Meridianele – sunt canale prin care curge qi, conectând câteva perechi de organe zang-fu. Știința medicală nu recunoaște vreo bază anatomică sau histologică pentru existența punctelor de acupunctură sau a meridianelor.
-Qi – energie vitală a cărei curgere trebuie să fie echilibrată pentru a menține sănătatea. Qi nu a fost niciodată observat în mod direct și nu are nici o legătură, după cum concepe acum ideea, știința medicală, cu conceptul de energie din științe.
-Zang-fu – este ideea de organe drept entități funcționale yin și yang, care stochează și manipulează qi. Astfel de organe nu sunt bazate pe cunoștințele de anatomie.
Astăzi, în medicina tradiţională chineză sînt integrate elementele medicinei moderne cu ultimele sale descoperiri. Metodele medicinei chineze sînt folosite şi ele la rîndul lor pentru tratarea efectelor secundare din tratamentele medicale alopate, cum ar fi cele din chemoterapie, în dependenţele de droguri, în bolile cronice, unde tratamentele de natură medicală convenţională lipsesc. Medicina tradiţională chineză este afiliată Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi este implementată în ţări de pe toate continentele. Pentru că s-a bazat pe mai multe sisteme de gîndire filosofică, medicina chineză nu şi-a dezvoltat uniform principiile fundamentale, dar metodele de diagnosticare şi tratare au avut şi au acelaşi punct comun: privirea holistică în tratarea dezechilibrelor corpului.
În vindecare se ţine cont că prin eliminarea blocajelor se redă puterea corpului pentru a-şi folosi sistemul propriu prin care luptă cu boala, pentru a se autovindeca.
Evul mediu, o perioadă deloc propice științelor, datorită contextului istoric iar apoi din cauza Bisericii Catolice cu celebra-i inchiziție, nu a fost caracterizat de multe sau mari schimbări în ceea ce s-ar numi știința medicală, ca mai toate științele în acea perioadă. Ca exponent al acestei perioade este considerat, incontestabil, Avicena, cea mai importantă personalitate a școlii islamice. Lucrările sale, Tratat canonic de medicină (1020) și Cartea vindecării (secolul al XI-lea), rămân adevărate standarde în cadrul universităților de medicină ale zonei islamice, dar și ale Europei până în secolul al XVII-lea.
Perioada modernă, perioada în care Newton, Leibniz și Galilei au promovat și au consfințit pentru totdeauna metoda științifică. De aici înainte, la baza cercetării medicale au fost puse observația, experimentul și raționamentul, dezvoltând și concepția materialistă despre boală.
Principalele doctrine medicale sunt iatrochimia (Paracelsius), care se dezvoltă în Țările de Jos și Germania, și iatromecanica, introdusă de Harvey, și care devine doctrina dominantă în Anglia și Italia. Saltul calitativ este făcut prin introducerea metodelor noi de calcul, a metodelor inductive de cercetare (Francis Bacon) precum și a celor instrumentale, experimentale. Descoperirile recente ale fizicii (frații Bernoulli au fost medici), studiile pe modele in vitro au ajutat mult progresul medicinei.
Principala descoperire a secolului al XVII-lea este circulația sângelui, Harvey tipărind cartea sa Despre mișcarea inimii la Frankfurt pe Main în 1628. Deși fusese descoperit, Harvey nu a utilizat microscopul în studiile sale, preferând o lupă foarte puternică. Astfel, el nu a observat capilarele și nu a descris o circulația limfatică. Gasparazelius, un italian contemporan cu el, a publicat în 1626 prima lucrare dedicată circulației limfatice.
Cititi mai mult...