O observație experimentală, simplă dă răspuns rapid la o întrebare: dacă sunt îndepărtate semnalele din mediul înconjurător ce comportament va avea corpul uman? Răspunsul, studiat în multe experimente, a arătat incontestabilul: aproape nici unul... Mergând în profunzime, la celulă, chiar scoțându-i nucleul (sediul aparatului cromozomial) nu se va schimba comportamentul ei deloc, dar dacă sunt tăiate antenele existente în membrană, celula nu va mai avea nici un fel de comportare, reacția ei funcțională va fi nulă. Prin analogie cu ceea ce percepem mai ușor, se poate spune că membrana este creierul celulei, iar comportamentul celulei ține de semnalele care îi vin; lipsind semnalele, lipsesc și reacțiile. Concluzia este clară: comportamentul manifestat este o reflexie a semnalelor care vin din mediul extern, înconjurător. Paradoxal, dar aceasta este realitatea: comportamentul omului nu vine din interior, el este în cea mai mare parte o reflexie a ceea ce vede în exterior, și o parte din interior, prin gene, dacă ar putea fi considerate "un fel de sedii ale semnalelor" primite de la generațiile anterioare.
Dintr-o asemenea concluzie firește că derivă întrebări: este adevărat că atunci când organele de manifestare încep să creeze un răspuns fizic, ele vor creea o senzație fizică în celulă; Este această senzație cea care controlează celula sau cel puţin o funcţie a celulei? Opinia quasi-unanimă este că alt răspuns decât cel afirmativ nu există!
De fapt această senzație este denumină percepție, fiind și definită: Conştientizarea mediului înconjurător prin senzaţie fizică. Mecanismul care controlează celula este cunoscut ca percepție. Percepția este un concept neurofizilogic important în cercetarea și cunoașterea mai corectă și deplină a realității corpului uman, a punții dintre simplul și complexul realității din punct de vedere al fizicii, elementul de legătură fiind biologicul. Percepția, la rândul ei este guvernată de o serie de legi generale, aplicabile tuturor modalităților senzoriale și tuturor situațiilor reale, din care cele mai importante sunt: legea integralității-structuralității, legea selectivității, legea constanței perceptive, legea semnificației și legea proiectivității. Pe lângă formele simple ale percepției, există și formele complexe: percepția spațiului, a timpului, a mișcării [24].
În concluzie, responsabilitatea controlului biologicului și exprimării acestuia nu o au genele, o au percepțiile. Dar, cum reperele sunt individuale, percepţiile pot să nu fie corecte, putând fi percepții iluzorii (ca în cazul iluziilor, de exemplu optice). Un termen care ar putea fi considerat mai corect decât percepția mediului înconjurător, ar fi acela de convingeri [22].
Privind astfel în ansamblu, se poate spune că există la nivel molecular un schelet făcut din proteine care se mişcă răspunzând la semnale, iar semnalele sunt controlate de antenele membranei celulare care “citesc” semnalele, le adaptează la formele specifice întregului, corpului, trimiţând semnale corpului pentru ca acesta să răspundă mediului înconjurător. Semnalele din mediu sunt percepţii prin definiţie, conştientizarea mediului înconjurător prin senzaţia fizică este, la rândul ei o percepţie, dar care poate să nu fie întocmai exactă iar când o percepţie nu este exactă, ea devine, mai degrabă, o convingere. În final ideea de bază este aceasta: genele nu controlează exprimarea biologică ci convingerile conduc genele!
De aici se poate extrage o idee fundamentală, de o importanță covârșitoare: Poate ar trebui să fie examinate modelele de gândire, convingerile noastre şi influenţa lor asupra vieţii de zi cu zi, asupra scopurilor pe care, fiecare individ, și le-a propus.
Cititi mai mult...