4. Imagistica informaţională

4.1. Unele metode de investigare paraclinică ce nu fac parte din imagistica medicală
4.1.1. Electroencefalografia

Electroencefalografia este o metodă electrofiziologică de explorare a sistemului nervos central, constând în înregistrarea biocurenților câmpurilor transcranieni la nivelul tegumentelor și înregistrarea grafică a acestora în timp sub formă de unde.

Electroencefalograma (EEG) reprezintă recoltarea, potențarea și înregistrarea desfășurării în timp a activității electrice a scoarței cerebrale prin intermediul unor electrozi de suprafață, situați la nivelul scalpului. Electroencefalograma reprezintă înregistrarea manifestării colective a neuronilor cortexului cerebral, a unui set de potențiale de câmp fluctuante, produse din activitatea concomitentă a unui număr mare de neuroni, captate prin intermediul electrozilor situați pe scalp.

Electroencefalograma este utilizată pe larg în diagnosticul epilepsiei, a encefalopatiilor, în monitorizarea activității cerebrale în timpul anesteziei și a pacienților aflați în comă și în stabilirea morții cerebrale.

Electroencefalograful este dispoziti-vul folosit în electroencefalografie pentru determinarea potențialelor electrice neu-ronale la nivelul pielii. Acesta trebuie să poată sesiza tensiuni între 2 - 200 µV la frecvențe între 0,1 - 200Hz, semnale ce sunt amplificate, și apoi transmise unei unități de prelucrare în vederea imprimării, obținându-o o diagramă ca cea din imagine [44].
4.1.2. Electrocardiografia

Electrocardiografia este o metodă înregistrare a activității electrice a fibrelor musculare ale inimii. Fiecare contracție a miocardului este urmarea unei excitații electrice care provine de la nodulul sinusal și transmis musculaturii inimii. Aceste modificări ale potențialelor electrice ale inimii se pot măsura la suprafața organismului, fiind prezentate printr-o imagine repetată a activității cardiace electrice. Cu ajutorul electrocardiogramei se pot enunța o serie de proprietăți și boli ale inimii. Electrocardiograma, rezultatul electrocardiografiei, este o reprezentare grafică a activității electrice a inimii înregistrată de electrozi de suprafață.

Punctele de fixare ale electrozilor pe torace sunt desemnate prin convenție; standard sunt utilizate 6; se mai pot folositi adițional alți electrozi în anumite circumstanțe [45].

Cele 6 puncte toracice standard de fixare:

• Punctul 1 - Spațiul 4 intercostal parasternal drept

• Punctul 2 - Spațiul 4 intercostal parasternal stâng

• Punctul 3 - La 1/2 distantei între punctele 2 și 4

• Punctul 4 - Spațiul 5 intercostal stâng pe linia medioclaviculară

• Punctul 5 - Spațiul 5 intercostal stâng pe linia axilară anterioară

• Punctul 6 - Spațiul 5 intercostal stâng pe linia axilară medie

La stabilirea acestor puncte s-a pornit de la o teorie a potențialelor locale după care punctele 1 și 2 explorează VD (VD = ventricul drept), punctul 3 explorează septul interventricular, iar punctele 4 - 6 VS (VS = ventricul stâng).

În anumite cazuri se mai pot adăuga, pentru derivații posterioare:

• punctul 7 – spațiul 5 intercostal stâng pe linia axilară posterioară,

• punctul 8 - spațiul 5 intercostal stâng pe verticala coborâtă din vârful omoplatului

• punctul 9 – spațiul 5 intercostal stg. paravertebral

În anul 1843 Carlo Matteucci a descoperit activitatea electrică a inimii datorită experimentelor făcute pe inimile unor porumbei. În 1882, fiziologul Augustus Desiré Waller face pentru prima dată un EKG cu ajutorul soluției conducătoare de curent, clorură de argint, cainelui sau Jimmy. In 1887 cu ajutorul unui electrometru capilar (inventat 1873 de Lippmann), Augustus Desiré Waller a putut înregistra pentru prima dată fluxurile inimii.

Instrumentele pentru electrocardiogramă au fost semnificativ îmbunătățite de Willem Einthoven, iar din anul 1903 au fost întroduse pentru diagnosticare în clinici. Tehnologia introdusă de el se folosește si în prezent.

Electrocardiografia este un procedeu de testare neinvaziv, care se poate efectua oricand și aproape oriunde.


Cititi mai mult...